În căutarea timpului pierdut

Ar fi genial să experimentez lungirea zilei, pur și simplu călătorind fizic prin zone diferite, unde mereu ceasul e cu câteva ore în urmă. Ca ziua de 17, de exemplu, să dureze 40 de ore, în loc de 24…

Conștientizez că îmi pierd timpul… cu corporațiile fără suflet, de care nu mă pot atașa, de care nu îmi pasă, pe care nu le simt.. și le frecventez doar pentru a nu zice că nu fac nimic… Timpul trece. Oare e așa de greu să-ți găsești vocația?

Între timp.. explorez în singurătate străzile Bucureștiului… Caut liniște, că parcă….

De pe la 6 dimineața mă trezesc claxoanele mașinilor. Oamenii ăștia, mai târziu, nu se ascultă. Poate claxoanele le-au surzit.
Dacă ar avea puțin mai mult.. timp…

Mi-e dor de ce-i al meu și ce se întămplă acuma e doar o fază de supraviețuire. Dar eu mereu mi-am dorit sa trăiesc, defapt…

 

 

In prezent

De foarte mult timp vreau sa iti scriu o scrisoare nocturna, racheta mea.

Mereu gasesc motive, ori e locul de munca infect, lipsa de timp sau de inspiratie. Dar daca stau sa ma gandesc bine, poate doar mi-e frica sa scriu despre noi. Ai devenit povestea aia pe care nu vreau sa o povestesc. O pastrez pentru mine, pentru ca e trairea cea mai profunda.

Stau intinsa langa tine, ascult cum respiri. Sunt multe grade afara, dar ma lipesc de tine. Mormai un “de  ce nu ma lasi sa dorm?” Te strang tare in brate si.. E aproape 2 ceasul, eu ma gandesc cat de mult te iubesc.  Cred ca asta e iubirea. Cand nu o poti defini. Cand imi flutur mana in a ta, te pup pe pasarela si ma lasi sa fiu eu. Cu toane, cu copilarisme, cu bipolarisme, cu sufocatul din cand in cand… Cred ca asta e iubidea. Cand te astept sa vii de la lucru zilnic cu acelasi entuziasm ca in prima zi. Cand te strang in brate si cand dormi.

Mihai, e o calatorie asa de frumoasa alaturi de tine. Chiar si  cand facem o simpla plimbare pana la posta sa ne luptam cu administratia romaneasca.

Uneori e asa de frumos sa  n-avem planuri, alteori sa ne planificam viitoarele calatori. Uneori sa lucram la noi, alteori sa ne bagam picioarwle si sa fim cine am ajuns sa fim acuma. In prezent…

 

Gânduri din plimbări

Poate ar trebui să scriu despre lucrurile de aici. Altora le place să afle despre ce e dincolo, dar cine știe mai bine ce e aici, decât mine?

Aici sunt eu. Eu cu Mine, avem o relație de du-te – vino, ne iubim ne urâm. Dar creștem. Poate dacă îmi ofer Mie momente de liniște, în care să privesc realitatea în ochi și cu tot ce am învățat în cei douăzeci și trei de ani, am să fiu împăcată.

Eu mă mai supăr pe Mine, pentru că Eu sunt sensibilă… Ușor atinsă. De oameni și povești.

Eului nu îi sunt ușor de dus emoțiile și stările. Tot încerc să aduc liniște, calmez fetele mele. Le îmbrățișez.

Sunteți în stare. Visați.

Ce mai e omul când renunță la vise?

 

p.s.Toată viața, cuget acum, m-au urmărit desenele lui disney pe care le savuram în copilărie. Au pus o amprentă.

Gânduri frumoase, ale mele, prezente

Pentru că tot trag concluzii…

Viaţa e cum e, încă am încredere că o putem influenţa, că lucrurile nu sunt neaparat scrise undeva, ci că acţiunile noastre ne ghidează spre alte lucruri, etc.

Pentru orice acţiune, avem nevoie doar de curaj. Se presupune că ne dorim ceva, nu? Ce ne împiedică?

Înainte poate nu am înţeles, pentru că viaţa era mai blândă, anii de liceu, de facultate – chiar dacă nu credeam atunci, erau cei mai însoriţi. Nimeni nu ne-a pregătit pentru ce va urma. Ne-am pregătit pentru a deveni provesionişti buni, dar nimeni nu ne-a zis că trebuie pe noi să ne punem în faţă oricărui loc de muncă, să învăţăm să ne bucurăm de momentul nostru de singurătate şi pentru niciun loc de muncă să nu renunţăm la noi.

Cu timpul, se schimbă şi sferă de interes. Nu ne mai atrag lucrurile care înainte ni se păreau fascinante. Intervine plictiseală.
Cred că e foarte important să cautăm. Să învăţăm lucruri noi. Să ne descoperim şi ne cunoaştem, pe zi ce trece.

Am renunţat la multe lucruri pe parcursul vieţii. Şi nu regret. Mă ghidez după instinct şi ce simt în momentul respectiv.

Singurul lucru la care nu voi renunţa niciodată e scrisul. Chiar dacă am rărit-o, scrisul mereu a funcţionat ca o terapie şi aranjare a gândurilor. Scriind, am pus cap la cap trecuturile, durerile, speranţele, deseori şi fericirile mele. Le-am păstrat la uscat, pentru a mai reveni la ele, când pierd încredere în mine.

Să nu îmi fie frică să mă înfrunt cu mine, să zămbesc în momentul în care rămânem singure, noi două. Milana cu Milana, gemene nu numai du pă ziua naşterii.

Să îmi aduc aminte de soarele din luna iunie care mereu m-a bucurat, de cireşii din zona mea, care înfloresc în aprilie, şi cu ocazia asta mai vizitez Japonia în gânduri.

Să prind curajul! Să simt linişte când e linişte. Să nu mă uit la ceas. Să nu fug. Să fiu prezentă cu mine, până la urma, e singurul mod de a fi bine.

Şi iacă-mă aici, scriind şi derulând filmul şi prind curaj. Viaţa mea depinde de mine. Nimeni nu o trăieşte cum o trăiesc eu, nimeni nu o simte cum o simt eu, aşa că eu decid.

Vin vremuri atât de frumoase, o da, bat la uşa!

 

 

 

 

“Things” that make me smile

Încă şi după atâtă vreme mă mai surprinde senzaţis că visez. Mi-am dorit atât de mult să te îmbrăţişez zi de zi, să te sărut “de noapte bună” şi nu eram nici măcar pe aproape cu gândurile mele despre tine.

Viaţa cu tine curge lin. E naturală, nu trebuie împinsă, ajutorată sau forţată. Se întămplă şi aia e. În simplitatea ei, totuşi, parcă în fiecare zi aduce ceva special.

Mihai, cu tine am învăţat să tac. Şi, oh, cât de important e să ştii să taci în viaţa.

Mi-ai permis să scot la plimbare copilul din mine, pe care încă nimeni nu a ajuns să îl cunoască. Datorită ţie, mă simt mai liberă.

Cred că ai învăţat despre mine că deobicei, eu dau totul. Nu a fost altfel cu tine.

Ţi-am dat visele mele, speranţele, tot trecutul – accentul punându-se pe copilărie.

Şi, când ne mai supărăm unul pe celălalt, de fiecare dată cred că vine potopul. Se trezesc nişte ploi nestătornice în mine, şi n-aş vrea fără tine… Parcă suntem mai frumoşi împreună, nu ţi se pare?
Mă sperie, dar mă şi bucură că mă văd cu tine aşa de departe, Mihai…

Au trecut puţine luni, dar am impresia că eşti înrădăcinat în mine şi că aici ţi-e locul. Rimăm unul cu altul. Se potrivesc culorile noastre, suntem conturaţi la fel.

Sunt adeptă scrisului frumos, n-am cum să ne ignor fix pe noi.

Mihai, te-ai întămplat şi datorită acestui fapt, mereu când pierd speranţa în viaţa, o să îmi aduc aminte de asta şi voi ştii că se poate.

Nu ştiu ce iubesc cel mai mult la tine. Cei 27 de ani jumate, în care mai dansează zilnic un copil, care se joacă cu chestii stricate şi le face bine; că te pierzi când te concentrezi şi zbori într-o altă dimensiune; că mi se mai face piele de gâină când mă săruţi, că mă simt în siguranţă când dorm cu tine, că mă faci să merg mereu în faţă, şi să fiu prezentă în momentul actual… că zămbeşti misterios şi sincer… că lista asta nu s-ar putea opri.

You make me feel alive, M.

Miros de toamnă

Am pierdut demult speranţă că la un moment dat voi simţi nevoia să mă mai aşez şi să-mi descarc toate gândurile pe o “foaie” de blog.

Dar azi m-a surprins, doar gândindu-mă la literatură, un miros puternic de creioane ascuţite. Subit, s-a trezit în mine o poftă nebună de scris, dar sunt mai lipsită de imaginaţie decât oricând.

Am mai achiziţionat două-trei riduri între timp. Am devenit blondă (ceea ce nu credeam vreodată).  Mi-am întins râbdarea pe cele mai sensibile locuri, a fost calcată în toate colţurile imaginabile.

Încă persistă.

M-am tot întors în trecut în ultimă perioadă, se apropie lună decembrie, vremea întoarcerii în trecut, în 2006, vremea dorului care încă-mi mai vibrează pe buze de fiecare dată când pronunţ substantivul “tata”.

Am zămbit, totuşi, cu adâncul sufletului. Pentru că povestea pe care o purtam în mine de atâta timp, a prins într-un final aripi. Când credeam că s-a încheiat şi ultimul capitol, iar pe cele de demult scrise am început deja să le uit…
Surpriza a venit odată cu derularea poveştii. E mai frumoasă decât puteam vreodată să mi-o imaginez şi, da, pot să o ating cu vârfurile degetelor.

Mă simt datoare să zic, oricît de patetic ar suna, sunt recunoscătoare că pot să fiu în totalitate Eu şi în prezenţa altei persoane.

Nuante de gri

Nu am mai simţit gustul fericirii de când nu te-am mai văzut…

Am şi uitat dacă e palpabilă, momentan nu pare. E departe.

Mereu când îmi treci prin cap simt emoţii contradictorii care mă doboară, în linişte, zi de zi.
Timpul trece, ne obişnuim, mai greu acceptăm, dar ajungem şi la etapa asta.

Efectiv am rămas blocată în una din etapele astea.

Se mai pierde o doza de optimism (că de ce nu?) şi viaţa nu se opreşte.

Dar parcă nu ştiu să jonglez cu culorile pe care mi le oferă şi orice combinaţie aş face, ajung la o nunaţă gri.

Ce-i în mine, nu-ţi poţi închipui. Nu credeam că o să doară vreodată aşa de, după…

Sau că o să mă consolez cu tragediile anterioare, doar ca să accept realitatea mai repede.

P.S. O să refuz toate mâinile care se vor oferi sub capul meu înainte de culcare. Poate-poate cândva vei da peste a ta.

Milana gândeşte

Adunând stele, nu mi-a mai fost frica de întuneric.

Defapt mint, niciodată nu mi-a fost frica de întuneric. Poate pentru că m-am născut, oricum, la orele acelea magice, de delir. Între 4 şi 5 dimineaţă.

De atunci se ştia că o să încerc să mă îmbăt toată viaţa mea cu artă, dar niciodată nu o să-mi fie de ajuns.

Păi la orele alea, îmi cam trec cele mai nebunatice gânduri prin cap. Iarna tremur la o tigară pe geam, vara la orele respective trăiesc cel mai bine.

(oare o să mai iubesc cândva?)

Mi se învărt în cap bucăţele de sticlă de caleidoscop. Tot nu ştiu să le adun şi să fac un rompecabeza din el.

Poate… Nu e locul, sau timpul, sau poate nu eu sunt omul.

Pentru că sunt incoerentă.

(Nu vreţi să ştiţi ce-i în capul meu mereu)

Dar, mi-e frica de oamenii care nu au nicio pasiune. De oamenii goi. Tind să preiau lucruri de la oamenii din jurul meu. Ce să preiau de la un om care nu are… nimic?

(sau crede că nu are)

Şi mai îmi e frica că poate o să mă preocupe lucrurile neimportante. Şi o să devin la fel de goală.

Cine ştie?

Senzaţii ciudate

Poate păcatul nostru e că ne plângem mai mult decât trăim.

Plimbările şi comunicarea cu oamenii sau natura, încă a rămas gratuită.

Facem atătea lucruri care nu ne plac, şi ne plângem, ca şi cum nu putem schimba nimic.

(Ştiu foarte bine despre ce vorbesc, fac parte din aceeaşi categorie)

Cu anii am devenit mai gri şi mai pesimistă. (Cine ar zice)

Dar, deep down ştiu că se poate mai bine. Ştiu şi că de mine depinde, dar uneori simplul fapt că nu poţi avea ceva, sau că nu merge aşa cum vreau eu, îmi absoarbe şi motivaţia aia puţină.

Nu mai scriu, nu mai ies fără să mă uit la ceas. Mă gândesc doar să fac să fie bine la lucru. Să caştig. Să nu fiu înlocuită.

Dar cum ar putea să fie pe primul loc o chestie care nu  ştie nimic despre mine şi care mă controlează? Şi, care-i bucuria?

În fiecare zi visez călătorii şi o viaţa mai liberă. Fix când am început să mă împăc eu cu mine, castelul meu de lego se dârămă. Se duc piesele, una căte una şi… mi-e greu să menţin calmul.

Still learning.

Senzaţii ciudate, mă învart între ură şi dragoste, dar îmi vine să le înlocuiesc cu o simplă indeferenţa.