Scrisori pentru Mihai

7.

Dragă Mihai,

Te tot strig, în disperările mele nocturne, când sunt  mai vie ca oricând.
Aleg cuvinte și îmi tot apar în minte, ca niște ghiocei în toiul primăverii.
”Drum bun?” sau ”Mai rămâi?”
Dar, când vreau să rostesc oricare din cuvintele alese, mi se usucă gâtul și parcă toate cuvintele se scurg în mine, pierzându-și sensul. Și mă ustura, îmi provoacă grețuri.
Mă întreb, ce a fost în mintea mea când am dat absolut tot ce aveam, fără să cer ceva în schimb?  Și acuma mă ai acolo, dar tu ce îmi ofereai, pare că a fost doar închiriat.

Încerc să găsesc ceva ca să mă compun la loc. Citesc. Mă plimb prin parcul Nostru citind. Îmi creez o lume nouă, cea veche nu știa să mă grijească.
Ce era frumos, nu mai e.
Mă uit în zădar, în zădar te strig și aștept. De ce ai veni? Lumea ta aproape perfectă nu cuprinde atâta imperfecțiune cât  am eu de oferit.
Am înțeles, Mihai, doar că refuzam să te cred.
Sau poate raționalitatea mea era adormită.

Uneori simt ca și cum aș fi anesteziată. Lipsită de orice sentiment omenesc. Și cum să sparg vrajă?
Mi-am făcut bagajele, Mihai și părăsesc casa asta care păstrează tot ce ține de Noi.
Parcă fiecare perete e vopsit în culorile numelui tău și podelele păstrează atingerile noastre. E insuportabil, peste tot ești, dar nu te văd.
Am nevoie de mai multă gălăgie, ca să fac vocile din capul meu să înceteze.
Dacă te vei întoarce vreodată acasă, nici nu știu ce să-ți spun.
Ți-aș spune să mă cauți, dar nu știu dacă-mi doresc să mă găsești.
Poate e mai bine să-mi vindec durerile și peste un timp vor dispărea și cicatricile.
N-am să-ți uit numele nici pasiunea.

Dar, dacă mă rătăcesc, să știi că nu mai știu pe unde să o iau ca să ajung în brațele tale.

Tot ce mai știu, ești tu, Mihai.
Să știi și tu.

Cu drag,
Eu